Recuzarea expertului judiciar pentru motive de imparțialitate. Când poate fi cerută?
Recuzarea expertului judiciar pentru motive de imparțialitate. Când poate fi cerută?
Pentru că într-o speță din practica societății noastre ne-am regăsit în situația de a cere recuzarea expertului desemnat abia după ce s-a depus răspunsul la un al doilea set de Obiecțiuni, ridicându-se problema admisibilității cererii la acel moment al expertizei, ne-am propus să împărtășim modul în care a fost soluționată problematica de drept, astfel încât să fie o sursă de inspirație și pentru alți practicieni ai dreptului procesual civil.
Așadar, recuzarea expertului desemnat de instanță este reglementată de Codul de procedură civilă la art. 332.
Cum era și firesc, legiuitorul a reglementat atât motivele pentru care un expert poate fi recuzat, cât și termenul în care poate fi formulată cererea de recuzare.
Dacă în privința motivelor, textul articolului 332 C.p.c. trimite la aceleași motive de incompatibilitate pentru care poate fi recuzat și judecătorul, reglementate de art. 42 Cp.c., în ceea ce privește termenul în care poate fi cerută recuzarea, dispoziția legală privitoare la recuzarea expertului nu a urmat aceeași secvență logică de reglementare cu cea de la art. 44 privitoare la recuzarea judecătorului.
Astfel, art. 332 C.p.c. prevede la alin. (2) un termen de 5 zile pentru recuzarea expertului, termen care începe să curgă astfel:
- de la numirea expertului, dacă motivul de recuzare există la acea dată
- de la data la care s-a ivit motivul de recuzare
Observăm că norma reglementează două ipoteze de început al curgerii termenului de 5 zile, și anume, una condiționată de existența încă de la data numirii expertului a motivului de recuzare, și cea de a doua condiționată de data la care motivul de recuzare „s-a ivit”.
Reglementarea actuală naște interpretări diferite în acea situație în care motivul de recuzare există la data numirii expertului, dar nu este cunoscut părților la momentul numirii.
Apar astfel ca legitime cel puțin două întrebări, și anume:
- Este suficient ca motivul de recuzare să existe la data numirii expertului pentru a începe să curgă termenul, chiar dacă acest motiv nu le este cunoscut părților?[1]
- Se poate formula cererea de recuzare ulterior împlinirii termenului de 5 zile de la data numirii expertului, pentru un motiv existent la data numirii, dar care nu era cunoscut de părți la acel moment procesual?[2]
Făcând o interpretare restrictivă și ad literam a textului, ar apărea ca suficient de bine conturată voința legiuitorului de a separa complet cele două ipoteze în raport exclusiv de data la care motivul de recuzare există.
O astfel de concluzie ar avea ca fundament înseși construcția frazeologică a alin. (2) care dispune: „Recuzarea trebuie cerută în 5 zile de la numirea expertului, dacă motivul ei există la această dată; în celelalte cazuri ...”
Interpretarea aceasta nu este însă una pe care să o îmbrățișăm, pentru că ea ar lipsi complet de efecte norma în acele situații în care, independent de existența la data numirii expertului a motivului de recuzare, acest motiv devine cunoscut părților abia odată cu devoalarea lui, ceea ce se poate situa temporal cu mult după cele 5 zile de la numire.
Mai mult, dacă aplicăm metoda de argumentare ad absurdum, și am considera că simpla existență a motivului de recuzare este suficientă pentru a începe curgerea termenului, am ajunge la o concluzie absurdă, și anume aceea că pârghia recuzării nu are aplicabilitate practică în situația în care, deși există un motiv temeinic de recuzare, acesta este cunoscut de părți la mai mult de 5 zile după data numirii expertului.
În ceea ce ne privește, considerăm că într-o interpretare sistemică a celei de a doua teze a alin. (2) al art. 332 C.p.c., relevantă pentru începutul curgerii termenului de 5 zile este data la care motivul de recuzare a devenit cunoscut, ci nu data de la care el există.
Cu alte cuvinte, chiar dacă motivul de recuzare exista la data numirii expertului (teza întâi a alin. (2) al art. 332 C.p.c.), termenul de 5 zile nu începe să curgă decât dacă motivul de recuzare era și cunoscut la acea dată. Altminteri, curgerea lui începe de la data cunoașterii motivului de recuzare.
Importanța practică a acestei distincții capătă o pondere însemnată în acele situații de practică în care părțile iau cunoștință de existența motivului de recuzare abia după depunerea Raportului de expertiză.
Dacă în privința motivelor de recuzare a căror existență se poate lesne dovedi cu probe preexistente raportat la data formulării cererii de recuzare (relații de rudenie, relații de dușmănie etc.), provocările în practică apar atunci când ne aflăm în fața unui motiv care încă nu a căpătat o manifestare exterioară, așa cum este părtinirea expertului față de una dintre părțile litigante.
În speța noastră, la care am făcut referire în debutul acestui articol[3], aplicabilitatea art. 332 Cpc a născut provocări tocmai din această perspectivă pentru că, deși motivul de recuzare exista la data numirii expertului, el a devenit cunoscut părții numai după depunerea răspunsului la Obiecțiunile la expertiză. Abia în cuprinsul acestora expertul și-a manifestat atitudinea subiectivă în raport cu părțile.
Față de Cererea de recuzare formulată la acel moment, s-a invocat excepția tardivității, excepție respinsă de Tribunalul Arbitral care a admis cererea de recuzare a expertului, cu consecința anulării Raportului de expertiză.
Rațiunea acestei decizii constă tocmai în aceea că, atunci când motivul de recuzare este atitudinea părtinitoare a expertului, partea ale cărei drepturi și interese sunt lezate, nu poate în mod obiectiv să cunoască existența motivului de recuzare decât după ce aceasta capătă o manifestare în exterior.
Până la acel moment, respectiv al expunerii publice a atitudinii psihice a expertului de a favoriza una dintre părți,termenul de 5 zile pentru recuzare nu începe să curgă, chiar dacă această atitudine, cel mai probabil, exista la data numirii expertului.
Prin urmare, prevederea normativă „de la data la care s-a ivit motivul de recuzare” se impune a fi interpretat in extenso și sistemic, și anume de la data la care motivul a devenit cunoscut părții interesate sau lezate, chiar dacă acest motiv exista încă de la data numirii expertului.
Într-o atare situație, opinăm în sensul în care, partea lezată poate cere recuzarea expertului chiar și după depunerea Raportului de expertiză și chiar a Răspunsului la Obiecțiuni, dacă motivul de recuzare a devenit cunoscut la acest moment procesual, însă nu mai târziu de închiderea dezbaterilor.
Este de natura evidenței faptul că un Raport de expertiză cu concluzii nefavorabile uneia dintre părți nu constituie per se un motiv de recuzare. Părtinirea expertului trebuie să reiasă neîndoielnic din acte sau fapte ale expertului colaterale aspectelor tehnice pentru care este chemat să răspundă.
În cazul admiterii cererii de recuzare a expertului, după depunerea Raportului de expertiză, sancțiunea care intervine este anularea acestuia cu consecința numirii unui alt expert care să efectueze expertiza în cauză.
Judecarea cererii de recuzare se va face cu citarea părților și a expertului recuzat (art. 332 alin. 3 C.p.c.), iar în absența unei dispoziții expres în Cod, doctrina[4] în materie și-a exprimat opinia potrivit căreia, Încheierea prin care instanța se pronunță asupra Cererii de recuzare a expertului este o Încheiere interlocutorie care poate fi atacată odată cu fondul.
Avocat Ioana Grosu
[1]Art. 332, alin. 2 teza I, Cod procedură civilă.
[2] Art. 332, alin. 2 teza a II-a, Cod procedură civilă.
[3]Cauza a fost soluționată de Curtea de Arbitraj Internațional București de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României.
[4]Drept procesual Civil, Ed. A 4-a, revizuită și adăugită, Editura Hamangiu 2017, pag. 532, autori Gabriel BOROI, Mirela STANCU.